Robin Friday, cel mai bun fotbalist pe care nu l-ai văzut jucând

De obicei, să copiezi cuvânt cu cuvânt de undeva, chiar şi dintr-o limbă în alta, nu e un lucru prea frumos. Dar când vine vorba despre o poveste precum cea a lui Robin Friday, orice este justificabil. Povestea incredibilă a fostului fotbalist englez este expusă pe îndelete pe wikipedia.org, dar numai în trei limbi, dintre care doar engleza le permite majorităţii internauţilor de diverse naţionalităţi şi origini să înţeleagă cât mai bine despre ce este vorba. Totuşi, cum în România sunt şi iubitori ai fotbalului care nu stăpânesc prea bine limba engleză, m-am gândit că o traducere completă în limba română a materialului, nu strică. Totul a fost verificat după multiplele surse bibliografice, asigurându-vă astfel că veridicitatea întregii poveşti este întocmai cea prezentată de Wikipedia.org şi, implicit, cea tradusă de mine după acest site.

Robin Friday (27 Iulie 1952 – 22 Decembrie 1990) a fost un fotbalist englez care a jucat ca atacant la nivel profesionist, timp de patru ani, la mijlocul anilor ’70, pentru Reading şi Cardiff City. Născut şi crescut în Acton, Londra de vest, Friday a fost observat, dar nu şi luat, de patru cluburi profesioniste, pe vremea când era adolescent. După ce a jucat mai mulţi ani pentru câteva echipe semiprofesioniste din Ishmian League, a semnat în 1974 pentru Reading, care atunci se afla în liga a patra şi care era antrenată de Charlie Hurley. A devenit rapid un jucător esenţial, iar la finalul sezonului 1975-1976, a ajutat echipa să promoveze în al treilea eşalon.

Performanţele lui Friday de pe terenul de fotbal erau unele excelente, el câştigând titlul de cel mai bun jucător al echipei în ambele sezoane “pline” la Reading. De asemenea, Robin a fost şi golgheterul formaţiei, dar tendinţele sale de a-şi intimida adversarii prin agresiuni fizice, i-au atras de-a lungul sezoanelor multe eliminări, transformându-l în cel mai indisciplinat jucător al echipei. Disciplina nu a fost de altfel niciodată o caracteristică de-a lui Friday, acesta fiind cunoscut pentru excese, atunci când venea vorba de tutun, droguri, alcool sau femei.

Pe măsură ce obiceiul său de a se droga se intensifica, forma sportivă devenea tot mai precară, fapt care i-a forţat pe cei de la Reading să-l vândă, în decembrie 1976, la formaţia de ligă a doua, Cardiff City. Jucătorul a călătorit până în capitala Ţării Galilor cu trenul, fără a avea bilet şi a trebuit să fie scăpat din belea de viitorul său manager, Jimmy Andrews. Robin a impresionat la debut, dar apoi cariera i s-a prăbuşit, iar viaţa personală dezordonată l-a făcut să rateze tot mai multe antrenamente şi meciuri. După un număr nesfârşit de incidente pe şi în afara terenului, inclusiv unul în care şi-a pocnit în faţă un coleg, pe Mark Lawrenson, Friday s-a retras din fotbal în decembrie 1977, când avea doar 25 de ani. A murit în Acton, oraşul natal, tot în decembrie, dar 1990, la 38 de ani, în urma unui atac de cord.

Cele mai importante calităţi fotbalistice ale sale erau schemele unice, inteligenţa pe teren şi forţa atât fizică, dar mai ales psihică. Andrews l-a numit pe Friday “atacantul central perfect” şi, împreună cu mulţi alţi oameni din acei ani, considera că Robin putea juca fără probleme în naţionala Angliei. Atacantul a rămas în inimile fanilor lui Reading şi Cardiff, atât datorită calităţilor fotbalistice, cât şi datorită personalităţii sale: într-un sondaj al BBC din 2004, Friday a fost votat cea mai populară personalitate din istorie, de fanii ambelor echipe. A fost ales de trei ori şi cel mai bun jucător din istoria lui Reading: o dată în 1999 şi de două ori în 2007. Formaţia galeză “Super Furry Animals”, i-a dedicat memoriei sale, în 1996, un hit: “The Man Don’t Give a Fuck”

Primii paşi în viaţă şi cariera de fotbalist semi-profesionist

Copilărie

Robin Friday şi fratele său geamăn, Tony, s-au născut în Acton, vestul Londrei, pe 27 iulie 1952. Părinţii lor, Alf Friday, şofer la o firmă de haine, şi soţia lui Sheila, se născuseră amândoi în Acton şi se căsătoriseră cu un an înainte, când aveau 20 de ani. Tatăl Sheilei, Frederick Riding, jucase fotbal profesionist la Brentford, înaintea celui de-al doilea război mondial. Toţi au locuit cu familia Sheilei, până s-au mutat într-o locuinţă din prefabricate (una ieftină, construită din materiale uşor asamblabile). Gemenii aveau deja doi ani. După alţi opt ani familia s-a mutat într-un maisonette (apartament pe două niveluri, cu scară interioară sau care propria sa intrare direct din stradă), în partea sudică a oraşului, în momentul în care au constatat că locuinţa precedentă era foarte aproape să cedeze. În acei ani, puştii au fost descrişi de mama lor ca fiind extrem de apropiaţi, foarte rar fiind văzuţi hârjonindu-se sau certându-se. Totuşi, paradoxal în ceea ce privea personalitatea lor, reieşea o mare diferenţă de atitudine: Robin era timid, în timp ce Tony avea mai multă încredere de sine. În 1954, gemenii au asistat la primul meci de fotbal. Aveau numai doi ani, dar tatăl lor i-a dus pe stadionul “Griffin Park”, la un meci de-al lui Brentford, iar după încă doi ani, Alf Friday a început să-şi ducă băieţii în fiecare după-amiază, în parc, să joace fotbal.

În jurul vârstei de zece ani, Robin controla deja mingea cu o uşurinţă uluitoare şi, conform tatălui său, putea să ridice o portocală pe cap, lovind-o cu piciorul, apoi o ţinea în echilibru, iar în final o lăsa să se prelingă până jos, prinzând-o din nou pe picior. În plus, pe lângă fotbal, Robin era la fel de bun şi la cricket, box şi tenis! Chiar dacă gemenii aveau multe în comun, mai ales pasiunea pentru sport în general şi pentru fotbal în particular, ei erau totuşi diferiţi: în timp ce Tony era foarte bun la învăţătură, Robin era total dezinteresat şi, conform fratelui său, „mereu chiulea şi stătea cu fetele prin parc”.

Robin fusese remarcat de mai multe echipe londoneze în perioada adolescenţei, iar la 12 ani a mers la şcoala celor de la Crystal Palace. Un an mai târziu a plecat la QPR, iar apoi la Chelsea, cu care a jucat şi o finală a FA Cup, la categoria lui de vârstă, în 1967. În cele din urmă, felul său rigid de a fi şi refuzul de a se lăsa şlefuit de antrenori, a determinat toate cluburile să-şi piardă răbdarea. Până la urmă, gemenii au început să joace, când aveau 14 ani, la Acton British Legion Reserves, acolo unde mai evolua şi tatăl lor. Tony juca la mijloc, iar Robin în faţă, dar potrivit lui Tony, fratele său era mult mai bun ca… portar! “Era un portar genial, fiindcă nu avea niciun pic de teamă. Dar evident, i-a plăcut mai mult să fie el cel care dă gol”. În aceeaşi perioadă, Robin a devenit interest de muzică, dans şi concerte. De asemenea, era foarte talentat şi pasionat de desen, dar la 15 ani a renunţat brusc şi definitiv la această “îndeletnicire”. Apoi, Robin a devenit mult mai nonconformist decât fratele său şi a început să se drogheze, iar la 15 ani a renunţat şi la şcoală, cu un an înaintea lui Tony, şi a început să se pregătească pentru a deveni… tencuitor!

Primul mariaj şi Isthmian League

Friday a rezistat două luni ca tencuitor, iar apoi a devenit şofer de camionetă, pentru un aprozar şi după, s-a reprofilat ca spălător de geamuri! Atitudinea sa delăsătoare şi indiferentă erau clare, lui nepăsându-i de nimic, după cum spunea chiar tatăl său. Friday fura regulat, dar în ciuda numeroaselor delicte de acest fel, nu a mers în niciun centru de detenţie până la vârsta de 16 ani. Când a fost prins furând un “radio de maşină sau aşa ceva”, după spusele lui Tony, a fost arestat, dar eliberat în scurt timp, fiindcă suferea de astm. Până la urmă, după ce a recidivat după trei luni a fost încarcerat ceva mai mult de un an. Cât timp a stat aici, Friday a devenit mai puternic şi mai rezistent fizic şi chiar a jucat pentru echipa de fotbal a unităţii. A fost selecţionat în echipa stelelor din liga închisorilor, când încă avea 16 ani şi i s-a permis să iasă pentru a se antrena alături de echipa de tineret a lui Reading, pentru care a şi jucat trei meciuri în sezonul 1968-1969 în liga districtelor sud-estice.

După ce a fost eliberat s-a întors la Acton şi a cunoscut o fată de culoare, pe nume Maxine Doughan, pe care a lăsat-o însărcinată. Contoversele locale privind relaţiile inter-rasiale le-au provocat cuplului şi cercului lor de prieteni o izolare socială, aceştia fiind chiar atacaţi într-un bar. În ciuda întâmplărilor şi în ciuda opoziţiei părinţilor ambilor tineri, cei doi s-au căsătorit la 17 ani. O fată, Nicola, s-a născut la scurt timp, dar Friday nu şi-a luat în serios jurămintele făcute în momentul căsătoriei, continuând să aibă relaţii cu alte femei, să bea mult alcool şi să se drogheze des. Un prieten care juca la Walthamstow Avenue, o echipă semi-profesionistă din nord-estul Londrei, din Isthmian League, l-a luat pe Friday la antrenamente, într-o zi de la începutul anului 1971. Friday a jucat suficient de bine pentru a-i convinge pe cei de acolo să-i ofere un contract, din care să câştige zece lire sterline pe săptămână. Mulţi dintre coechipierii se ocupau cu turnatul asfaltului în nordul Londrei, meserie pe care Robin a îmbrăţişat-o foarte repede.

Friday a debutat pentru Walthamstow pe 27 martie 1971, împotriva lui Bromley, intrând în timpul partidei şi pasând la golul egalizator. Primul său gol marcat pentru echipă a venit pe 17 aprilie, când formaţia sa juca împotriva lui Tooting & Mitchman, el intrând din nou din postura de rezervă şi înscriind cu capul, în ultimele minute ale disputei. Apoi, în decembrie 1971 s-a transferat la Hayes, echipă din vestul Londrei, după ce a marcat de două ori împotriva acestora, într-o partidă din Isthmian League. Hayes i-a oferit 30 de lire pe săptămână şi, în plus, echipa se afla şi mai aproape de locuinţa sa din Acton. După jumătate de an, în iulie 1972, Friday s-a operat de urgenţă, în urma unui accident de muncă. În timp ce muncea pe o schelă, sfoara unui scripete s-a blocat în aceasta, iar el a încercat să o elibereze. În tentativa sa, s-a dezechilibrat şi a căzut pe o ţepuşă uriaşă, care i-a intrat în spate, i-a perforat stomacul, trecând de puţin pe lângă plămân. Robin nu numai că a avut prezenţa de spirit necesară pentru a-şi scoate obiectul, dar s-a şi recuperat foarte repede, revenind pe teren după numai trei luni, în octombrie.

Friday era cunoscut la Hayes pentru consumul excesiv de alcool, iar echipa a trebuit să înceapă o dată un meci în zece oameni, fiindcă Robin nu se prezentase la partidă! Când a apărut, în minutul 80 al partidei, starea sa de ebrietate era una evidentă, dar a fost introdus pe teren, scorul fiind încă 0-0. Adversarii nu i-au acordat atenţie şi din această cauză el a fost cel care a adus victoria echipei sale în minutele de prelungire. Apoi, Hayes a picat împotriva lui Reading, în al doilea tur al FA Cup, pe 9 decembrie 1972 şi a reuşit un 0-0 împotriva echipei de liga a patra, câştigând dreptul de a rejuca partida. Peste trei zile, Reading s-a impus cu 1-0, dar pe lângă victorie, antrenorul Charlie Hurtley a rămas şi cu o foarte bună impresie despre Friday. A călătorit la Hayes de mai multe ori pentru a-l vedea jucând şi, chiar dacă era reticent faţă de viaţa extrasportivă pe care acesta o avea, a fost impresionat de ceea ce făcea jucătorul pe teren. Totuşi nu i-a făcut o ofertă. Sezonul 1972-1973 a fost cel mai prolific, din punct de vedere al golurilor marcate, pentru Robin, din cele jucate până atunci. Apoi, la începutul sezonului 1973-1974 s-a transferat la Enfield înscriind împotriva fostei sale echipe, Hayes, într-un meci din FA Cup. Interesant este că în decembrie 1973, Robin s-a întors la formaţia din vestul Londrei! Apoi, în ciuda faptului că a avut discuţii cu reprezentanţii echipei de liga a treia, Watford, Friday a semnat în ianuarie 1974 cu Reading, în schimbul a 750 de lire sterline. Pentru Hayes, atacantul a marcat 46 de goluri în 67 meciuri, cât a bifat în două sezoane, dar din cauza temperamentului său a primit şapte cartonaşe roşii. El a semnat cu Reading un contract de amator care prevedea că, pe lângă jucător al acestei echipe, putea continua să joace şi pentru Hayes, dar şi să-şi exercite meseria de turnător de asfalt. Se antrena cu Reading în regim part-time şi juca la echipa lor de rezerve.

Cariera profesionistă

Reading

1973-1974

În viziunea lui Hurtley, Friday se antrena exact la fel cum juca, neştiind să facă altfel. Noul său antrenor chiar l-a scos o dată dintr-un antrenament din cauza faptului că şi-a accidentat mai mulţi coechipieri în tentativa de a câştiga fiecare minge. La finalul lunii ianuarie 1974, Reading ajunsese la o cifră îngrijorătoare: 14 partide consecutive, dintre care doar două câştigate, în timp ce Friday jucase foarte bine în trei partide la formaţia rezervelor. Astfel, pe 23 ianuarie, Hurtley l-a înregistrat pe Robin la Ligă şi i-a dat ocazia să debuteze după alte patru zile. Friday a jucat foarte bine pentru Reading, în meciul pe care echipa l-a încheiat la egalitate, pe teren propriu, scor 3-3, împotriva lui Northampton Town. Pe 3 februarie, Reading călătorea la Barnsley, iar deplasarea se anunţa foarte dificilă, având în vedere că oaspeţii nu mai câştigaseră în deplasare de patru luni. Gazdele au condus de la pauză cu 2-0, dar Robin a punctat cu o lovitură imediat, la începutul reprizei secunde. Până la urmă, Reading a pierdut, dar jucătorului i s-a oferit un contract profesionist, pe care l-a semnat pe 6 februarie. Noul său salariu era însă doar jumătate din cât câştiga de pe urma turnării asfaltului.

Abilităţile tehnice ale lui Friday l-au făcut foarte iubit printre suporterii şi jurnaliştii din Reading. “Reading Evening Post” a scris despre victoria lui Reading, împotriva lui Exeter City, scor 4-1, pe 10 februarie, ca fiind primul meci al lui Friday ca profesionist, acesta descurcându-se extraordinar, prin cele două goluri marcate. Reporterii chiar au descris primul gol al lui Robin ca fiind unul “glorios”: a interceptat mingea în banda stângă, a trecut cu ea printre patru apărători ai lui Exeter şi apoi a şutat puternic şi pe jos, în colţul lunng, de la marginea careului de 16 metri. Jucătorul a fost cunoscut în fotbalul profesionist şi pentru faptul că niciodată nu purta apărători la tibie, dar mai ales pentru faptul că era foarte rezistent la agresiunile fizice de pe terenul de joc – indiferent cât de tare era lovit, se ridica mereu şi continua. A suferit o accidentare la gambă, împotriva lui Exeter, dar a jucat în meciul din etapa următoare, împotriva lui Lincoln City, care s-a disputant pe 17 februarie 1974. Ştiind de situaţia sa, jucătorii adverşi l-au lovit în locul cu probleme de mai multe ori, iar la finalul primei reprize, Robin a primit îngrijiri medicale timp de cinci minute. Totuşi, şi-a revenit, a intrat pe teren şi a marcat ambele goluri ale echipei sale, care s-a impus cu 2-0. Apoi, pe 24 februarie, Reading a jucat din nou pe propriul teren şi a câştigat cu 5-0 în faţa lui Doncaster Rovers, iar Friday a avut un rol determinant în stabilirea acestui scor. La 1-0, în minutul 17, el a marcat un gol, care a fost descris drept “magic”: Robin a primit mingea în apropierea careului oaspeţilor, într-un unghi închis, dar atacantul a lovit-o puternic, cu exteriorul, fără să stea pe gânduri, mingea ducându-se pe jos, spre poarta care se afla destul de departe. Balonul părea că se duce mult pe lângă, dar în momentul în care se afla mai aproape, a prins brusc un efect ciudat, a muşcat din bară şi a poposit în plasa porţii celor de la Doncaster.

În ciuda impactului extraordinar pe care l-a avut pe teren şi în ciuda faptului că echipa juca din ce în ce mai bine, nu puteau fi trecute cu vederea acţiunile lui Friday din afara terenului. Majoritatea îi tolerau felul dezordonat de a fi, datorită aportului decisiv pe care şi-l aducea în jocul echipei, dar unii, mai ales fundaşul Tommy Youlden, erau sceptici. Friday obişnuia să bea extrem de mult alcool şi uneori să facă scandal în localurile în care făcea consumaţie, motiv din cauza căruia a şi fost interzis în unele dintre ele. La un moment dat a fost dat afară din Pub-ul Caversham, pentru că se apucase să ţopăie printre mese şi să danseze pe bar. Într-o noapte, după ce a băut la pub-ul Boar’s Head din Reading, aceasta s-a închis, dar Robin a plecat împreună cu un prieten, Rod Lewington, pentru a continua petrecerea într-un club de noapte, numit Churchill. Când au ajuns acolo, Friday avea pe el un palton lung şi bocanci cu crampoane, ducându-se astfel pe ringul de dans, unde şi-a dat jos haina, spre stupoarea celor din jur care au observat că fotbalistul nu mai purta niciun articol vestimentar pe dedesupt, iar Robin a început să danseze aşa. Chiar dacă acest comportament i-a fost permis acolo, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în mult mai selectul Sindlesham Mill, de unde Friday a fost dat afară de mai multe ori. Una dintre principalele cauze, a fost un dans ciudat pe care el la inventat şi care purta titulatura de dansul elefantului: atacantul îşi întorcea pe dos buzunarele de la pantaloni şi apoi îşi descheia prohabul, adăugând astfel “trompa”. Împreună cu prietenii lui obişnuia să bea peste măsură, zile întregi, dar, conform unui amic de-al lui, Syd Simmonds, Friday îşi asculta antrenorul care nu-i cerea altceva, decât să nu bea alcool cu 48 de ore înaintea meciurilor. Totuşi, Robin se delecta altfel, ascultând heavy metal la maximum la orice oră din zi şi din noapte. Hurtley a vrut să-i înlăture şi acest obicei, mutându-l într-un apartament situat deasupra celui în care locuia un fost angajat al clubului, ieşit acum la pensie. Acesta bătea în 80 de ani, dar avea o viaţă de câine în acea locuinţă. Aţi ghicit, Robin nu se astâmpărase.

1974-1975

După ce Reading terminase sezonul precedent pe poziţia a şasea, cu un loc mai sus decât în 1973, Friday a continuat evoluţiile bune şi în stagiunea 1974-1975. Până în septembrie 1974 el atrăsese deja interesul unor formaţii de primă ligă, precum Sheffield United şi Arsenal. Dintre acestea, prima l-a urmărit încă din februarie, după o partidă jucată de Reading la Barnsley, pe timpul când Robin era încă jucător amator. United şi-a trimis ulterior scouteri la alte şase meciuri, iar managerul lui Arsenal, Bertie Mee, a mers personal să-l vadă pe Friday la lucru pe 12 septembrie, când Reading a învins-o acasă cu 4-2 pe Rotherham United, dar până la urmă nici unul dintre cluburi nu a înaintat o ofertă concretă. Totul pentru că, în ciuda formei sportive bune pe care o traversa, el a devenit tot mai indisciplinat pe teren, încât până şi cotidianul care îi era mereu favorabil, ‘The Evening Post’, l-a criticat. Se întâmpla pe 30 septembrie 1974, în aceeaşi zi în care Friday marcase primul său hat-trick pentru echipă în victoria cu 4-1 împotriva lui Southport. Robin devenise golgheterul campionatului cu 9 reuşite, dar primise şi trei cartonaşe galbene, care în acea perioadă însemnau automat că jucătorul va fi suspendat două partide, lăsându-şi echipa la greu din motive stupide.

Potrivit unui suporter al lui Reading şi redactor la ‘Guardian’, care a vorbit în 1996, Friday a fost implicat în nişte întâmplări de-a dreptul incredibile. Una dintre ele s-a consumat într-un meci, când Robin a ochit un suporter al echipei sale care se afla în tribună şi sorbea whiskey dintr-o ploscă. După ce a pasat mingea, mijlocaşul s-a dus la fan şi i-a cerut o duşcă, iar acesta, evident, a fost încântat să-i ofere. Înviorat de aburii alcoolului, jucătorul s-a întors vioi pe teren, dar arbitrul i-a acordat cu promptitudine cartonaşul galben. L-a luat stupid, dar Robin nu s-a putut abţine de la câteva comentarii, aşa că centralul i l-a arătat până la urmă pe al doilea şi implicit pe cel roşu. În altă situaţie, autocarul echipei, care se întorcea dintr-o deplasare, a oprit pe drum pentru ca Friday să poată merge să-şi facă nevoile. Coborât din autocar, mijlocaşul a remarcat faptul că se aflau lângă un cimitir, a sărit gardul şi a furat câteva statuiete din piatră de pe un mormânt, cu intenţia de a le pune lângă preşedintele echipei, Frank Waller, care dormea! Văzând isprava, antrenorul Hurley l-a certat pe Robin şi i-a spus ca nu cumva să mai profaneze vreun mormânt în viaţa lui, astfel că jucătorul s-a întors şi a pus piesele la locul lor. Şi dacă asta vi se pare interesant, gândiţi-vă cum au reacţionat cei din jur când, într-o depalsare, Friday a intrat în barul hotelului la care echipa era cazată, însoţit de o… lebădă, pe care o găsise în apropiere!!

În timpul unui meci din Cupa Angliei, împotriva lui Swindon Town, jucat pe 23 noiembrie 1974, Friday a avut probleme serioase de respiraţie şi, chiar dacă a ieşit timp de cinci minute în afara terenului pentru a-şi reveni cu ajutorul unui inhalator, până la urmă antrenorul a fost nevoit să-l înlocuiască, deoarece acesta se sufoca foarte tare. Doctorii l-au diagnosticat cu o infecţie la piept, iar aceasta l-a ţinut departe de gazon mai mult de o lună, până pe 28 decembrie, perioadă în care a ratat patru meciuri oficiale ale echipei sale. A revenit cu golul de onoare la Stockport, unde Reading a pierdut cu 3-1, dar echipa suferise foarte mult fără el pe teren şi, până pe 6 ianuarie 1975, ajunsese pe locul 12 în clasament, la numai trei puncte de primul loc retrogradabil. Până la urmă lucrurile s-au mai redresat, o dată cu nişte locuri urcate în clasament, iar pe 3 februarie, Robin s-a evidenţiat din nou, cu un gol care a închis tabela la 3-0 pentru echipa sa, împotriva celor de la Workington. Acesta a fost marcat cu capul, dintr-un plonjon perfect, paralel cu solul, dar care ar fi putut periclita integritatea fizică a jucătorului. Această victorie însemna practic şi punctul de pornire pentru o serie extraordinară de şase victorii din şapte meciuri, care au permis din nou echipei să spere la promovarea în cel de-al treilea eşalon, după ce aceasta a hoinărit meci de meci undeva între locurile şase şi opt. Totuşi, pe 11 aprilie, promovarea părea puţin probabilă, dar Friday încă credea în şansa echipei sale şi a marcat în minutul 90 golul victoriei cu 2-1 în faţa lui Rochdale. Momentul mai interesant s-a produs însă imediat după această fază, când atacantul s-a dus în spatele porţii şi a pupat un poliţist, fiindcă “acesta părea prea supărat şi plictisit”, dar după meci, în vestiar, a recunoscut în faţa coechipierilor că şi-ar fi dorit să nu facă acel gest fiindcă urăşte poliţiştii prea mult. La final, Reading a ratat promovarea, terminând pe locul 7, la cinci puncte de acest obiectiv, dar Friday îşi făcuse datoria: marcase 20 de goluri, fiind golgheterul echipei şi drept răsplată, a fost votat de fani şi cel mai bun om al lui Reading.

1975-1976

Şi forma bună pe care o traversa Robin s-a prelungit şi în următorul sezon, iar după patru meciuri, Reading se afla pe prima poziţie în clasament, după ce câştigase patru meciuri la rând. Friday, între timp, devenise golgheterul echipei. Următorul meci era împotriva lui Bournemouth, pe 27 septembrie şi, chiar dacă Reading a bătut cu 2-1, mijlocaşul a luat cartonaşul roşu în minutul 79. În acea perioadă, Robin devenise foarte popular printre fanii echipei, mai ales că el făcea un tur de onoare al stadionului, special pentru ei, după fiecare gol marcat! O lună mai târziu, după două victorii, o înfrângere şi un egal, echipa era pe locul patru în clasament. Unul dintre acele meciuri a fost o deplasare la Newport, unde Friday a fost arestat, sub acuzaţia că a folosit un limbaj inadecvat în apropierea unui club de noapte din oraş! Totuşi, la înfăţişarea de pe 17 noiembrie, jucătorul s-a reprezentat singur, a pledat nevinovat, iar magistraţii l-au achitat. Jucând atât de bine pentru Reading şi înscriind cu regularitate, a început să atragă tot mai multe oferte serioase din partea unor cluburi importante. “Friday este, desigur, mult mai mult decât golgheterul şi cel mai bun atacant al lui Reading”, scria Evening Post, pe 3 noiembrie 1975, care apoi a completat: “Este cea mai importantă piesă a echipei. Este vital şi am înţeles că săptămâna trecută, Reading a refuzat o ofertă de 60 de mii de lire sterline din partea lui Cardiff City, care l-a oferit în plus şi pe internaţionalul galez Derek Shallis”. De Anul Nou, Reading se afla pe locul trei, în luptă pentru promovare, având cu doar două puncte mai puţine decât liderul Lincoln City.

După ce Reading a legat patru meciuri fără victorie începând cu 24 ianuarie 1976, un gol marcat pe final de Friday, a pus capăt acestei perioade nefaste, pe 25 februarie, într-un meci pe propriul teren împotriva lui Hartelpool United. Când mai rămăseseră doar 12 minute până la ultimul fluier, Robin a primit o pasă de la Stewart Henderson şi a strecurat frumos mingea în plasă, pe lângă portar, de la marginea careului de 16 metri. Condusă magistral din teren de atacant, echipa a continuat să se lupte la promovare, iar cel puţin un loc patru ar fi suficient pentru o astfel de performanţă. Un test vital în această cursă s-a consumat pe 31 martie, când la Reading a venit Tranmere Rovers, echipa situată pe locul trei, adică pe o treaptă în plus faţă de echipa lui Robin, iar la centrul meciului a fost trimis un arbiru cu experienţă internaţională, Clive Thomas. Friday marcase déjà 18 goluri în acel sezon, dar atunci a marcat golul care, după mulţi, a fost cel mai bun din întreaga sa carieră. Scorul era 2-0 pentru ai lui, când portarul Steve Death a aruncat mingea către fundaşul dreapta Gary Peters, iar acesta l-a ochit imediat pe Friday, care stătea în apropierea colţului de la cornerul terenului din partea stângă, pe direcţia de atac a lui Reading. Peters a dat o pasă în adâncime, pe diagonală, pe care Robin a stopat-o pe piept şi a lovit mingea uşor, când se afla întors cu spatele la aproximativ 23 de metri de poartă, pentru a şi-o fixa pe voleu. În cădere, Friday a lovit violent mingea din foarfecă, iar aceasta s-a dus peste umărul său, scuturând cu putere colţul din partea dreaptă a portarului. Golul a lăsat cu gura căscată publicul, toţi jucătorii de pe teren, dar mai ales arbitrul meciului, Thomas, acesta din urmă punându-şi mâinile în cap în semn de uimire! “Nu voi uita niciodată!”, a exclamat centralul, “Friday a pus o ferocitate incredibilă în acel şut… peste umăr…. Dacă se ducea în bară mingea, sigur o rupea! Cred că nici Pele sau Cruyff nu au dat vreodată un gol mai frumos decât acela!” Reading a câştigat până la urmă cu 5-0, iar când Thomas i-a spus lui Robin că nu a văzut în viaţa lui un gol atât de frumos, londonezul a replicat: “Serios? Ar trebui să treci pe aici mai des, pentru că fac asta în fiecare săptămână.”

Reading s-a apropiat la un singur punct de promovare pe 20 aprilie 1976, în urma unei victorii cu 1-0 în faţa lui Brentford. Singurul gol al meciului a fost înscris după o fază al cărui protagonist a fost, bineînţeles, Robin Friday, care a trimis în bară, după ce a driblat trei adversari, iar din apropiere, Ray Hiron a reluat în plasă. Peste alte două zile, atacantul a marcat cu un voleu puternic unul dintre cele două reuşite ale echipei sale, care a remizat, scor 2-2, pe terenul lui Cambridge United. Rezultatul a securizat promovarea lui Reading în liga a treia. Un episod amuzant s-a petrecut imediat după acest meci, la cina festivă. Căpitanul echipei, Gordon Cumming, a pus ochii pe nişte frumoase pahare pentru vin, şi a murmurat, suficient cât să fie auzit de cei din jur: “Nu m-ar deranja să iau câteva şi pentru acasă”. Imediat, Friday a auzit şi i-a promis: “Dă-mi câteva minute, şi-ţi fac eu rost sigur!” Mergând în sala de mese şi culegându-le de pe masă, Robin a sfârşit prin a şterpeli un întreg bax de pahare, pe care a reuşit să îl strecoare în afara hotelului în care erau cazaţi. Totuşi, spre marea dezamăgire a lui Cumming, coechipierul său nu s-a mai ţinut de cuvânt, hotărând să le păstreze pentru el! Dar cine sta supărat pe el, când a dat 22 de goluri în tot sezonul, devenind pentru a-l doilea an conscutiv cel mai bun jucător al lui Reading!?

După ce Reading a promovat, Waller s-a întâlnit cu jucătorii, pe 4 iunie 1976, pentru a discuta vizavi de contractele lor pentru sezonul 1976 – 1977. Banii oferiţi de conducere au fost însă cu mult sub ce se aşteptau jucătorii, ceea ce a determinat o scădere drastică a moralului echipei. “Clubul ne-a tras-o. Nu ne-a dat ceea ce ni s-a promis!”, s-a plâns Eamon Dunphy mai târziu. Friday s-a simţit atât de ofensat de salariul mic ce i s-a oferit, încât a lăsat conducerii clubului o cerere de transfer, declarând mai târziu în Evening Post, că oficialii nu împărtăşesc aceleaşi ambiţii pe care el le are. “Ar fi fericiţi dacă echipa s-ar zbate în subsolul ligii a treia pentru totdeauna!”, a exclamat acesta. Problemele generate de noile contracte au continuat şi în timp ce Friday se pregătea pentru a doua nuntă. A divorţat oficial, după mai mulţi ani în care a trăit separat de Maxine şi imediat s-a logodit cu Liza Deimel, o localnică, absolventă de facultate. Nunta a fost filmată de Televiziunea de Sud, în faţa camerelor căreia Friday s-a înfăţişat îmbrăcat cu un tricou “tigrat”, desfăcut la gât, cu o vestă maro şi încălţat cu cizme din piele de şarpe! În plus, pe scările bisericii, fotbalistul şi-a “fabricat” şi un joint! La nuntă au fost aproximativ 200 de invitaţi, majoritatea prieteni şi rude din apropierea Londrei. Toşi au luat parte la consumul excesiv de alcool şi droguri, sfârşind prin a se bate şi a fura cadourile de nuntă ale mirilor, unul dintre ele reprezentând o importantă cantitate de cannabis! Liza a spus mai târziu: “Nunta noastră a fost cel mai ilar lucru din lume”, completată fiind de Rod Lewington, care a spus: “Am fost la câteva nunţi, dar la nici una precum asta!”

1976-1977 (până pe 30 decembrie 1976)

“Şi-a pierdut forma după ce am promovat”, avea să explice Hurley ulterior. “Trebuie să fi petrecut toată vara”. Friday s-a întors din vacanţă într-o formă foarte proastă şi, în ciuda faptului că Hurley a susţinut că jucătorul se străduieşte din răsputeri să-şi recapete forma, acesta avea serioase probleme cu astmul, şi-a pierdut mult din tempo şi se vedea clar că este departe de o pregătire fizică optimă. Chiar dacă performanţele sale sportive s-au îmbunătăţit simţitor în timpul lunii august, Robin era totuşi departe de forma din sezonul precedent şi Evening Post relata că oficialii se pregătesc să îl vândă la o echipă de primă divizie. După ce a marcat în două victorii consecutive ale lui Reading, pe propriul teren, pe 4 şi 7 septembrie, cu Walsall şi Wrexham, Friday a bifat alături de coechipieri o a treia victorie la rând, pe terenul lui Northampton. Apoi, a ratat două meciuri, din cauza unei răceli, iar când a revenit, a arătat din nou o formă proastă. Între timp, Hurley devenise tot mai conştinet de faptul că jucătorul consumă cantităţi importante de droguri, care îi afectează simţitor forma sportivă. Antrenorul a încercat să ţină ascuns această problemă a jucătorului şi să încerce să-l readucă din nou pe calea cea dreaptă. Totuşi, Friday a început să lipsească cu regularitate de la antrenamente, fapt pentru care tot mai mulţi coechipieri au început să se plângă de comportamentul lui. Astfel, conducerea lua tot mai în serios varianta de a-l vinde, dar în ciuda faptului că West Ham şi QPR şi-l doreau, reprezentanţii celor două grupări erau totuşi foarte precaute, luând în considerare temperamental foarte dificil pe care fotbalistul îl avea. În cuvintele lui Down: “Nu erau siguri că îl pot controla!” Până la finalul lui octombrie, Hurley a renunţat în laborioasa sa tentativă de a-l reabilita din nou pe Friday, considerând că singura soluţie plauzibilă, care ar putea să-i salveze cariera, era vânzarea la un club mai mare. Pe 28 octombrie, conform propriei sale solicitări, Robin a fost declarat transferabil.

Friday a fost urmărit de mai multe cluburi pe durata lunilor noiembrie şi decembrie şi, chiar dacă s-a descurcat foarte bine în câteva meciuri, inclusiv într-o remiză, scor 1-1, pe terenul lui Crystal Palace, pe 6, când a înscris ultimul gol al echipei sale, a jucat foarte prost în celelalte partide. Din cauza evoluţiei slabe din meciul pe care Reading l-a pierdut la final cu 4-0 în faţa lui Mansfield Town, Friday a fost schimbat, moment în care mai bine de jumătate dintre managerii şi scouterii prezenţi în tribune au plecat de pe stadion! Friday a fost atât de furios de înfrângerea echipei sale, încât a intrat prin efracţie în vestiarul adversarilor, uşurându-se la duşurile acestora! Suma cerută de Reading pentru jucător se ridica la 50.000 de lire sterline, iar prima ofertă de transfer a venit de la formaţia de liga a doua, Cardiff City, la mijlocul lui decembrie. Jimmy Andrews, managerul galezilor, a oferit doar 28.000 de lire, adică aproximativ jumătate din cât au cerut cei de la Reading, dar oficialii echipei de liga a treia a acceptat pe loc oferta, dorindu-şi să scape cât mai repede de jucător. Friday a fost totuşi circumspect vizavi de acest transfer, pentru că lui Cardifful i se părea mult prea departe de locurile sale natale. În plus, el îşi dorea să joace în prima ligă, dar solicita şi un salariu mai mare. Totuşi, în momentul în care Hurtley i-a zis că nu va fi lăsat să plece, decât dacă acceptă oferta celor de la Cardiff, a fost de acord şi a pornit spre Cardiff chiar în ziua de 30 decembrie.

Cardiff City

1976-1977 (de pe 30 decembrie 1976)

În momentul sosirii la gara centrală din Cardiff, Friday a fost arestat de poliţia britanică a transporturilor, pentru că a călătorit de la Reading cu un bilet care nu era valabil pentru tot drumul. Andrews şi-a eliberat pe cauţiune noul fotbalist, din custodia poliţiei, şi l-a dus la Ninian Park, pentru a semna contractul. În ciuda manierei în care Robin şi-a făcut intrarea în Cardiff şi chiar dacă managerul echipei galeze ştia că jucătorului îi lipseşte o doagă, el era oricum mai mult decât fericit cu transferul făcut. După o noapte lungă, în care a consumat alcool din belşug, Friday trebuia să debuteze la noua sa echipă chiar pe 1 ianuarie, împotriva lui Fulham. Pentru londonezi juca atunci fostul căpitan al naţionalei Angliei, Bobby Moore. Însă atacantul nu putea să debuteze altfel, decât printr-o prestaţie de gală, contribuind cu două goluri la victoria cu 3-0 a formaţiei sale şi permiţându-şi chiar, la un moment dat, să-l apuce de testicule pe Moore! Andrews a fost atât de încântat de prestaţia lui Friday, încât după două zile i-a telefonat lui Hurley. “A fost magnific, Charlie! I-a întors pe dos! Moore l-a urmărit peste tot, fără succes”. La un moment dat însă, Hurley i-a tăiat entuziasmul: “Jimmy, îl ai pe mână de doar patru zile. Dă-i la dispoziţie câteva luni…”

Forma lui Friday a intrat în declin, după acest debut fulminant, dar viaţa din afara terenului a rămas plină de peripeţii şi haotică, motiv din cauza căruia a început să lipsească de multe ori nemotivat, ratând chiar unele meciuri. Chiar dacă se credea că el stătea acum în Bristol, managerul său afla, în momentle de disperare când mergea după el, că jucătorul nu mai trecuse pe acasă cu săptămânile! Leslie Hamilton, doctoral clubului, a spus la un moment dat că, după părerea lui, Andrews este mult prea blând cu Friday. Şi într-adevăr acest lucru era corect, dacă luăm în considerare şi vorbele coechipierului Paul Went. Acesta susţinea că Robin pleca pur şi simplu după fiecare meci şi nimeni nu mai ştia nimic despre el până la următoarea partidă! “Nici măcar nu se deranja să facă un duş. Doar se schimba, îşi lua rucsacul, sticla de martini şi dispărea. Fără nicio explicaţie!”, a completat Went.

În timp ce Hurtley a fost în stare să-i impună respect lui Friday, în curând a devenit clar că Andrews este incapabil să îl controleze şi că londonezul îşi displăcea total noul manager. Într-adevăr, la scurt timp după ce ajunsese la Cardiff, atacantul şi-a făcut, într-o zi, apariţia în biroul lui Hurtley, de la Elm Park, cerând să fie readus la Reading. “Încă îmi spunea <>! Nu-mi mai doresc să joc în echipa acelui nemernic – aşa mi-a zis”. “Eşti singurul care mă poate ţine pe drumul cel drept. Pot să mă întorc la voi?” se ruga Friday. Dar Hurley i-a explicat că, deşi ar fi fercit să îl aibă iar la echipă, clubul nu-şi putea permite să plătească înapoi suma de 28.000 de lire sterline, situaţie în care Robin era nevoit să se întoarcă la Cardiff. Nefericit din cauza faptului că locuia atât de departe de casă, Friday începuse să călătorească la Londra în fiecare week-end. Evita să plătească biletele de tren, făcându-şi rost de ele într-un mod inedit. Jucătorul ciocănea la uşile încuiate ale toaletelor, dându-se drept controlor. În momentul în care ocupantul băga tichetul pe sub uşă pentru a fi verificat, jucătorul îl lua, dispărea cu el, folosindu-l ca şi cum ar fi fost al lui! Paul Went şi-a amintit şi un incident de la o sesiune de antrenament, când a luat o minge din plasa porţii, pe care a aruncat-o şi, din greşeală l-a lovit pe Friday în ceafă, fapt care a stârnit amuzamentul unui alt coechipier aflat lângă Robin. Cum acesta râdea în hohote, londonezul a conchis că el a aruncat mingea, ceea ce l-a determinat să-şi ia revanşa. Şi nu oricum, pentru că Friday l-a lovit atât de puternic cu pumnul în faţă, încât jucătorul a fost nevoit să stea cu gâtul imobilizat două săptămâni!

Spre sfârşitul primului sezon al lui Friday la Cardiff, echipa avea meci cu Luton Town, pe 16 aprilie. Galezii se aflau în zona retrogradării, după ce nu mai câştigaseră în ultimele şapte partide, în timp ce Luton se afla pe poziţia a cincea, cu şanse reale la promovare. După câteva contre la începutul meciului cu Milija Aleksic, portarul adversarilor, Friday a fost sancţionat de arbitru pentru un tackling cu piciorul ridicat, în minutul 36. Friday a ridicat mâna în semn de scuze, dar Aleksic a reacţionat nervos. În momentul în care lovitura liberă a fost executată, Friday a fugit înapoi, a furat mingea ajunsă între timp la fundaşul John Faulkner, a rămas singur cu portarul, pe care l-a ocolit, şi a strecurat mingea în plasă. În timp ce sărbătorea, atacantul s-a întors spre portar, căruia i-a arătat semnul “V”, echivalentul degetului mijlociu. Cardiff a câştigat acel meci cu 4-2 şi a evitat retrogradarea în liga a treia, la limită, doar datorită golaverajului. În acelaşi timp, fără Friday, Reading retrograda înapoi în liga a patra, din cauza unui deficit de un singur punct… Iar acţiunile lui Friday au devenit din ce în ce mai ciudate pe timpul perioadei petrecute la Cardiff. De exemplu, după ce echipa a pierdut manşa secundă a finale Cupei Ţării Galilor, cu 3-0, în faţa lui Shrewsbury Town pe 18 mai 1977, jucătorii şi staff-ul tehnic au fost treziţi, în mijlocul nopţii, de nişte sunete foarte puternice, care proveneau de sub camerele în care erau cazaţi. Cauza a fost repede elucidată: Friday, îmbrăcat doar în boxeri, se urcase pe masa de snooker a hotelului şi arunca cu furie bilele în stânga şi în dreapta!

1977-1978

După ce nu s-a prezentat deloc la pregătirea dinaintea sezonului, s-a aflat că Friday este internat la un spital din Londra unde suferea de pe urma unui virus misterios, din cauza căruia slăbise 13 kilograme! Când în sfârşit a apărut la antrenamentele lui Cardiff, în octombrie, la două luni după începerea sezonului, s-a plâns că suferă de hepatită, dar testele medicale au infirmat această ipoteză. Andrews chiar a declarat pentru presa locală, că în momentul sosirii, Friday arăta precum cel mai pregătit fotbalist pe care îl avea la dispoziţie. Şi, pentru a încerca să evite şi alte dispariţii a făcut tot posibilul pentru a-l convinge pe jucător să se mute de la Bristol la Cardiff.

S-a întors înaintea meciului cu Brighton & Hove Albion, de pe 29 octombrie, când Cardiff se lupta din nou în zona retrogradării, situându-se pe locul 20, mai exact. Friday a fost marcat în acel meci de Mark Lawrenson, care l-a frustrat într-atât de tare pe atacantul lui Cardiff, încât Robin l-a aşteptat o dată pe acesta să facă un tackling, pentru a-l putea lovi în plină figură! După ce a încasat cartonaşul roşu, Friday a ieşit de pe tern, iar legenda spune că a intrat în vestiarul adversarilor şi şi-a făcut nevoile în geanta cu echipament a lui Lawrenson! Cardiff a pierdut la final cu 4-0, ceea ce l-a scos din sărite pe managerul Andrews: “Să iei roşu la primul joc după o pauză atât de lungă este limita peste care eu nu mai pot suporta. M-am săturat!”. Friday a fost pus pe lista de transferuri şi a trebuit să ispăşească o perioadă de suspendare de trei etape, revenind pe teren în data de 10 decembrie, în meciul din deplasare de la Bolton. Ai lui au pierdut cu 6-3, iar acesta a fost ultimul meci pe care Robin l-a jucat în cariera sa. În tot acest timp, jucătorul devenea pentru a doua oară tată, după ce soţia sa, Liza, i-a dăruit o fetiţă, botezată Arabella, dar în aceeaşi perioadă au început şi procedurile de divorţ! Friday considera că a ascultat destul de oamenii care i-au tot spus ce să facă, iar pe 20 decembrie a intrat în biroul lui Andrews pentru a-l anunţa că renunţă la fotbalul profesionist. Clubul a acceptat pe loc cererea jucătorului şi i-a anulat contractual.

După retragere

Friday s-a mutat înapoi în Londra şi şi-a reluat meseriile pe care le făcuse şi în urmă cu câţiva ani, când turna asfalt şi decora locuinţe. La scurt timp după ce Robin please de la Cardiff, noul manager al lui Reading, Maurice Evans, a primit o petiţie, semnată de 3.000 de fani ai echipei, care cereau în mod expres reangajarea lui Friday. În acel moment, Evans l-a sunat pe atacant, spunându-i: “Dacă te cuminţeşti trei sau patru ani, poţi să ajungi fără probleme în naţionala Angliei!” În acel moment, jucătorul a replicat: “Tu câţi ani ai?” Până ca Evans să răspundă, Friday a continuat: “Am jumătate din anii tăi, dar mi-am trăit viaţa de două ori mai intens decât tine”. După un scurt moment de cugetare, managerul i-a confirmat: “S-ar putea să ai dreptate…”

Robin a mers să se antreneze cu Brentford înainte sezonului 1978-1979, dar după ce s-a pus la punct cu pregătirea fizică s-a răzgândit şi a rupt orice legătură cu fotbalul, de data aceasta definitiv. S-a însurat pentru a treia oară în 1980, dar nici acest mariaj nu a durat decât trei ani. După o scurtă perioadă în care s-a întors să locuiască împreună cu părinţii în Acton, familia l-a ajutat să-şi ia un apartament în zonă, pe care să-l ocupe singur. În a doua parte a anilor ’80, Friday a stat o periodă în închisoare, după ce s-a dat drept poliţist şi a confiscat drogurile mai multor traficanţi, iar pe 22 decembrie 1990, fostul jucător a fost găsit mort în locuinţa sa din Acton. La doar 38 de ani, suferise un atac de cord fatal, din cauza unei supradoze de heroină.

Stil de joc şi aprecieri

Friday este recunoscut pretutindeni ca unul dintre cele mai mari talente pe care le-a dat fotbalul şi, în consecinţă, mai târziu, a primit porecla de “cel mai mare fotbalist pe care nu l-ai văzut jucând”. Acelaşi nickname a fost folosit şi ca titlu al biografiei sale, scrise de Paul McGuigan, basistul trupei Oasis, şi Hewitt. Deopotrivă ca jucător şi ca personalitate, Robin a rămas în istoria ambelor cluburi la care a activat. Tim Dellor, editor sportiv la BBC Radio Berkshire, a explicat că Robin era Geroge Best al lui Reading. În plus, formaţia din Cardiff, “Super Furry Animals” a folosit o fotografie cu el, când îi arăta semnul “V” lui Aleksic în 1977, pentru a-şi promova piesa din 1996, dedicată lui, “The Man Don’t Give a Fuck”. În 1999 a fost ales cel mai bun jucător al mileniului, care a evoluat la Reading, dar şi cel mai popular personaj, atât din istoria echipei engleze, cât şi din cea a lui Cardiff. Friday a fost considerat cel mai bun de fanii săi, dar unele publicaţii precum Channel 4 l-a votat pe primul loc într-un top all-time al “băieţilor răi”, în timp ce Football 365 l-a plasat, într-un sondaj din 2010, pe locul opt în ceea ce priveşte cele mai mari talente irosite în istoria fotbalului.

Stilul de joc al lui Friday era bazat pe o tehnică excepţională şi pe viziune instinctivă a jocului care îi permiteau să execute driblinguri unice, dar şi să creeze faze de atac impecabile pentru colegi. Jimmy Andrews, managerul său de la Cardiff, a explicat că, în viziunea sa, Robin este atacantul central perfect, comparându-l ca nivel cu Alan Shearer, în timp ce Maurice Evans era convins că Friday putea juca fără probleme în naţionala Angliei, pentru că nivelul său fotbalistic nu era cu nimic mai prejos decât cel al lui John Aldridge sau Dean Saunders. De aceeaşi părere au fost şi Hamilton, dar şi John Murray, fostul său coleg de la Reading. Un golgheter din naştere, Friday era şi foarte altruist, bucurându-se la fel de mult şi dacă marca el şi dacă pasa pentru un coleg, care scutura apoi plasa. Putea să controleze mingea cu mare uşurinţă şi avea driblinguri unice, dar în acelaşi timp putea lovi balonul perfect şi foarte puternic cu ambele picioare.

Pe lângă talentul nativ, Friday avea şi un fizic foarte puternic, care îi permitea să treacă foarte uşor peste multe tipuri de accidentări. Potrivit lui Hamilton, atacantul era într-o formă neobişnuit de bună, în ciuda vieţii extrasportive dezordonate pe care o trăia. În plus, Friday poseda şi un tackling foarte bun, intra curat la adversar, ceea ce Hurley considera de asemenea a fi unul dintre punctele lui forte. Robin este cunsocut şi pentru faptul că dădea tot ce avea mai bun din el pe durata unui meci, iar Hurtley a mărturisit mai târziu că jucătorul a fost înfuriat de unii coechipieri de la Reading care, în viziunea sa, nu tratau unele antrenamente suficient de serios. Pe lângă toate acestea, Friday avea obiceiul şi de a-şi scoate din minţi adversarii care îl marcau, pe care îi pupa adesea s-au îi prindea de testicule! Într-un interviu acordat în 1977, Friday şi-a explicat atitudinea: “Pe teren, urăsc toţi adversarii. Nu-mi pasă de nimeni! Oamenii cred că sunt nebun, că sunt un lunatic, dar greşesc. Eu sunt un învingător!”

Acest articol a fost publicat în Campioni și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s