Despre o națională de lumea a treia…


“Noi nu putem fi niciodată în lumea a treia din punct de vedere fotbalistic!”, spunea Hagi acum câteva luni. Era un mesaj de revigorare, de încurajare poate, dar care nu mai este realist. Din păcate ultimele două partide jucate în turneul din Cipru au demonstrat asta. Locul 57 (!) pe care-l ocupăm în clasamentul FIFA nu este întâmplător. Am remizat 2-2 cu Ucraina și ne-am zis că e bine. Noi am jucat cu echipa a doua, ce naiba?! Dar cu Cipru am jucat cu prima! Cică… Și am făcut 1-1… Măcar pe ei i-am învins la penalty-uri. Și ce dacă? În 90 de minute nu mai batem pe nimeni de luni bune. În mai mult de un an, nu am învins decât Hondurasul, cu 3-0.
Adevărul este că România nu mai are acum o echipă I și o echipă II, ci doar o echipă III. Cu indulgență numită așa! Ni s-a părut un rezultat senzațional 1-1 cu Italia, dar ne-am mințit singuri. Doar o victorie atunci putea fi considerată un semnal pozitiv, dar nicidecum un mare rezultat.
Și cine este de vină pentru că noi nu mai putem bate pe nimeni? Păi ar cam fi toți. În primul rând fotbaliștii, care și-au pierdut orice sentiment sincer pentru culorile naționalei. Unii se dau accidentați, iar alții vin să joace pentru România ca la un meci de binefacere. Dar sunt lăsați să facă asta, fiindcă permisivitatea de care dă dovadă Lucescu jr. a făcut ca jucătorii să trateze totul în dorul lelii. Răzvan este un antrenor senzațional, dar a scăpat mult situația de sub control, deși el dorește să mascheze totul cu discursuri care mai de care mai diplomatice. Reușește uneori, dar noi trebuie să conștientizăm că totul este de fațadă.
“Peștele se împute de la cap” spune un proverb românesc, care se potrivește de minune actualelor vremuri din fotbalul nostru. Răzvan și jucătorii sunt cei mai mici vinovați, deși ei vor plăti primii lipsa de rezultate. Reculul prin care trecem era iminent. Semnalele au fost date de prin 2000, dar în ultimul deceniu ne-au mai salvat un Mutu, un Chivu, un Contra, un Pancu, un Pițurcă, un Marica, un Goian sau un Daniel Niculae, dar acum cine să ne mai salveze? Poate doar Dumnezeu sau poate Mircea Sandu… Tot vrea el să organizăm Euro 2024… Dar până atunci o să avem o națională pe care nimeni n-o va mai iubi. Înainte mă uitam la orice meci, chiar și la circul cu Nigeria. Sufeream pentru băieți, simțeam emoții nebănuite când ascultam imnul, am plâns după meciul de la Copenhaga, dar acum nu-mi mai pasă dacă învingem sau nu. Pur și simplu România a ajuns o echipă de duzină de la care tot mai puțini au vreo așteptare. Și totuși, poate batem Bosnia…

Acest articol a fost publicat în Editoriale și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s