Părintele lui FC Liverpool

  

    William Shankly, născut pe 2 septembrie 1913, a fost unul dintre cei mai de succes antrenori britanici din toate timpurile. De asemenea, nici ca jucător nu a fost un necunoscut, jucând aproape 300 de meciuri pentru Preston North End în prima ligă engleză. Cariera scoţianului a fost întreruptă de cel de-al doilea război mondial.

    A devenit celebru pe banca lui Liverpool, echipă pe care a revoluţionat-o odată cu venirea sa. Nu a câştigat nici una dintre  cele cinci Cupe ale Campionilor pe care clubul le are în palmares, dar a fost omul ce a promovat “cormoranii” în prima ligă, în 1962, la doar trei ani după ce preluase banca tehnică. Doi ani mai târziu a câştigat al şaselea titlu din istoria echipei de pe Anfield. A introdus tehnici noi de antrenament, dar a hotărât să schimbe şi culorile, în roşu complet. Pe vremea lui s-a adoptat ca imn celebrul Youll Never Walk Alone, iar la echipă au venit unii dintre cei mai mari jucători din istoria clubului. Tot Shankly a fost cel care a postat celebrul slogan “This is Anfield”, deasupra intrării tunelului ce ducea spre vestiare. Era imboldul de care fotbaliştii aveau nevoie.

    Bill Shankly, s-a născut în West Linton, Scoţia şi acolo a şi crescut. A fost unul dintre cei cinci fraţi care s-au apucat de fotbal profesionist. A făcut parte dintr-o familie modestă, fără nicio posibilitate material. Atât de sărac era, încât la bătrâneţe, glumea, spunând că nu a făcut niciodată baie până la 15 ani. Practic, el credea că nevoile, i-au dezvoltat teribil de mult… simţul umorului! Lucru deloc deplasat, dacă ne gândim că la şcoală, atât de mulţi copii râdeau de el, încât au lăsat urme adânci. Scoţianul şi-a pierdut aproape orice stimă de sine. Pentru micul Bill, fotbalul era o evadare din lumea în care trăia.

    După ce şi-a încheiat cariera de fotbalist, Shankly s-a dedicate antrenoratului. A început la Carisle United, continuând la Grimsby Town, Workington şi Huddersfield. Apoi, în 1959, la 46 de ani preia o legendă aflată în suferinţă: Liverpool FC. Puţini ştiu că scoţianul putea obţine acest angajament cu 8 ani mai devreme, dar entuziasmul său extrem l-a intrigat pe preşedintele din 1951 al echipei de pe Anfield, T. V. Williams, când acesta l-a chemat pe Shankly la interviu pentru postul vacant. Momentul instalării sale pe bancă s-a amânat astfel aproape un deceniu, când în urma unei umilitoare înfrângeri din FA Cup, în faţa unei echipe de amatori, Worcester City, Liverpool era eliminată. Clubul ce câştigase cinci titluri până atunci, se afla într-o perioadă de agonie, în eşalonul secund, fără a avea facilităţi de antrenament şi cu foarte mulţi fotbalişti slabi în lot. Aşadar, prima mutare a lui Bill Shankly în momentul în care a venit aici, a fost aceea de a da afară 24 de fotbalişti şi ulterior a transformat o magazie în cameră destinată şedinţelor tactice. Aceasta purta numele de “Boot Room” şi aici aveau acces numai tehnicienii echipei care discutau tactica meciurilor, în linişte, la un pahar de whisky. Această tradiţie, lansată de scoţian a durat până la începutul anilor 1990.

    Terenul de antrenament din Melwood se afla într-o stare deplorabilă, având inclusiv iarba netăiată. Cu toate acestea, Shankly a folosit totul ca pe un atu. Jucătorii mergeau cu autobuzul până acolo zilnic, unde se antrenau. Antrenamentul includea printre altele şi un exerciţiu inedit. Pe un zid era desenată o poartă împărţită în opt sectoare, iar antrenorul îi cerea fiecărui elev de-al său să lovească cu mingea, pe rând fiecare secţiune. Pentru a exersa relaţiile de joc, prefera sistemul 5 la 5. La finalul şedinţei de pregătire, echipa lua autobuzul înapoi către Anfield, unde făceau duş şi mâncau împreună la cantină. Cu acest program Shankly se asigura că jucătorii s-au antrenat corect, dar şi că relaţiile interumane dintre ei erau dintre cele mai bune. Grupul lua contur.

    Încet dar sigur, echipa a luat drumul primului eşalon. Promovarea a venit în anul 1962. Un sezon mai târziu, termină pe locul opt, dar în 1964, câştigă cel de-al şaselea titlu. Învinsa? Nimeni alta decât rivala istorică, Manchester United. Stagiunea următoare Liverpool câştigă şi FA Cup, pe Wembley, într-o finală câştigată cu 2-1, în faţa lui Leeds United. Pentru prima dată în istorie! În campionat termină a şaptea, dar izbuteşte să atingă în premieră semifinala Cupei Campionilor Europeni. Aici, au fost învinşi de puternica Inter Milano, antrenată de celebrul Helenio Herrera.

    În 1966, titlul revine pe Anfield, iar “cormoranii” ajung în finala Cupei Cupelor, pe care o vor pierde cu 2-1, după prelungiri în faţa Borussiei Dortmund. Sezonul următor nu se mai descurcă la fel de bine în Europa. După ce trec în primul tur al Cupei Campionilor de Petrolul Ploieşti, campioana României, cedează în faţa Ajaxului tânărului Johan Cruyff, cu un neverosimil scor general de 7-3 (5-1 a fost la Amsterdam). Acest joc a fost cel care i-a revelat ceva lui Shankly: echipa sa trebuia să practice un joc bazat mai mult pe posesie, dacă voia să aibă succes şi la nivel european.

    La începutul anilor 70, pe Anfield a avut loc o perioadă de tranziţie ce a precedat genezei celei de-a doua mari echipe a lui Liverpool din perioada antrenorului scoţian. Echipa trebuia reîmprospătată, fiindcă Shankly realizase că fotbaliştii pe care-i avea îşi pierduseră motivaţia. Cele două titluri, cupa şi numeroasele jocuri în cupele europene, îşi arătau repercusiunile. În anul 1970, formaţia termină a cincea, o poziţie cu atât mai dureroasă cu cât campioană iese marea rivală Everton. Apoi, în 1971, va pierde finala FA Cup în faţa lui Arsenal, iar în 1972 a pierdut campionatul la un singur punct în favoarea lui Derby County, antrenată de la fel de celebrul Brian Clough. Un sezon mai târziu, soarele a răsărit pe Anfield Road. Echipa câştigă al optulea titlu, dar şi primul trofeu european: Cupa UEFA, într-o finală împotriva Borussiei Monchengladbach. Apoi, în 1974 termină doar a doua, în spatele lui Leeds, dar îşi adjudecă FA Cup, după ce o învinge pe Newcastle cu 3-0, în cel ce a fost ultimul meci al lui Bill Shankly pe banca tehnică. El s-a retras motivând că vrea să stea cu soţia, dar sufletul său a rămas alături de echipă. A hotărât să părăsească totul dintr-o dată, pentru a fi în memoria oamenilor ca un învingător. Spunea că victoria din FA Cup din 1974 a fost cea care l-a determinat să-şi încheie cariera de manager. Dacă o pierdea, atunci ar fi activat opţiunea de prelungire a contractului cu doi ani. Când Bob Paisley, fostul său secund devenise deja antrenor al echipei, Bill se ducea destul de des să vadă antrenamentele de la Melwood. Aici, jucătorii încă îi spuneau “Boss”, în timp ce tehnicianul actual era cunoscut ca “Bob”. Cei care au fost alături de el nu au uitat ce a făcut pentru club, chiar dacă Paisley va câştiga trei Cupe ale Campionilor Europeni! A fost uitat în schimb de conducere, care nu i-a propus niciodată un loc în stafful managerial, lucru sesizat şi de Kevin Keegan, care spunea că “deşi Liverpool nu greşeşte prea des, a făcut-o tocmai acum”. Dar Shankly nu s-a supărat, fiindcă după cum declara, el a “fost acolo pentru a readuce fericirea în inimile oamenilor din Liverpool”.

    Un antrenor special, britanicul a avut şi o relaţie specială cu fanii. Astfel, el a făcut un Liverpool care să lupte pentru ei. În momentul când pierdea un meci simţea că a dezamăgit oamenii care iubeau echipa şi pe el. Nimic nu-l durea mai mult decât suferinţa suporterilor. Este cunsocut faptul că le răspundea la scrisori tuturor fanilor, iar pe unii dintre ei chiar îi chema acasă, cu o zi înainte de anumite meciuri. De asemenea sunt nenumărate momentele în care Shankly le-a cumpărat bilete celor care nu îşi permiteau. Un exemplu elocvent, datează din 1976. Chiar dacă nu mai era antrenorul lui Liverpool, la manşa secundă a finalei Cupei UEFA din acel an, un fan a venit la el, plângându-se că nu are bilet. Scoţianul nu a stat nicio secundă pe gânduri şi a plecat să-i cumpere unul!

    Un om unic, care nu a uitat niciodată de unde a plecat. Nici măcar în ziua de 26 septembrie 1981, când în urma unui infarct a fost dus la spital. Prima lui grijă a fost să ceară să fie îngrijit într-un salon obişnuit, nu într-unul privat. Doar aşa putea să se însănătoşească. Numai că nu s-a mai făcut bine. Deşi starea lui era stabilă, iar la biserică s-a ţinut chiar şi o slujbă pentru sănătatea sa, lucrurile au luat o turnură tristă în seara zilei de 28. Starea i s-a agravat brusc şi a murit la ora 01:20 a zilei de 29 septembrie, la doar 67 de ani. La dorinţa sa, a fost incinerat şi apoi înmormântat la Crematoriul Anfield, pe 2 octombrie.

    Mai importante decât cele trei titluri, două cupe şi o Cupă UEFA câştigate rămâne crearea spiritului Liverpoolului modern, ce va cuceri după aceea încă 10 campionate şi cinci Cupe ale Campionilor Europeni. În urma sa au rămas culorile, imnul, dar şi un brand, care şi acum, la 29 de ani distanţă de la moartea sa, este unul dintre cele mai puternice ale fotbalului european.

Acest articol a fost publicat în Campioni și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s